Uite cum te apucă scrisul la o bucată de noapte dacă nu poți dormi...
Astăzi (sau, mă rog, ieri) am avut o zi excepțional de frumoasă. Dar pentru a se înțelege mai bine de ce, cred că ar trebui să povestesc mai întâi ce mi s-a mai întâmplat în ultima vreme.
Pentru cei care se întreabă ce mai fac - sunt fericită! Mulți au spus că starea asta o să treacă după câteva săptămâni petrecute în Germania și că e doar euforie de moment. Uite că sunt deja 9 luni și eu sunt mai fericită ca niciodată. Mă simt împlinită, la locul meu.
Semestrul acesta am luat o decizie foarte bună - aceea de a juca baschet în echipa universității. Niciodată nu am crezut că baschetul o să-mi aducă atâta bucurie. În primul și în primul rând pentru oamenii care sunt acolo. Recent am avut aici Eurokonstantia - un tournier (nu am găsit altă traducere mai bună în română), adică concursuri în diverse categorii de sport la care au participat echipe din întreaga lume. A fost cel mai frumos weekend de când sunt în Germania - am luptat trei zile cu mine însumi pentru a reveni la starea normală - atât de multe emoții pozitive, atâta bucurie, nesomn, competiție, lume nouă etc. etc.
După aceste trei zile am început să iubesc și mai mult nemții - a fost o surpriză pentru mine să constat cât de repede am fost acceptată în grup și cum fiecare a încercat să mă ajute pe parcursul antrenamentelor să învâț (a se preciza că eu joc cel mai prost baschet dintre toate fetele), să mă îmbunătățesc, cum au ținut morțiș să joc și eu la campionat, chiar dacă nu era tocmai lucrul cel mai potrivit pentru a câștiga. Până la urmă am luat locul trei. Și acum vine întrebarea - cum să nu-i iubești pe nemți, când vreo 13 jucătoare și doi antrenori te aleg pe tine să păstrezi cupa ca amintire? Și nu pentru că aș fi contribuit foarte mult la joc, ci pentru că am fost ”sufletul” echipei - responsabil principal pentru încurajare, motivație, galerie și poze. Și pentru că ei și-au dorit să păstrez această amintire despre Konstanz. Primul weekend din iunie 2012 este rezervat pentru noua Eurokonstantia!
Și acum să revenim la ziua de ieri - ieri am avut examen la analiză funcțională. Analiza funcțională este un balaur de care în România se teme toată lumea și care puțini ajung să îl cunoască (pentru că se face doar la unele specializări de master). Ei, eu am făcut semestrul ăsta analiză funcțională (pentru că profesorul este excepțional de bun și nu avea alte cursuri în ofertă semestrul acesta) și ieri am avut examen oral. Învățând pentru balaurul acesta mi-am amintit de ce fac eu matematică de fapt - câtă bucurie poate ea să-ți aducă atunci când o înțelegi! Cred că nu am fost niciodată atât de sigură pe cunoștințele mele ca astăzi. Și e un sentiment atât de plăcut - nu mai contează nota pe care o primești. Examenul se transformă într-o discuție cu profesorul și aduce satisfacție ambilor părți. Am luat 1,0! Adică 10,00 după sistemul nostru. Cred că nici acum nu am realizat totalmente că am reușit să fac asta - să iau 10 la analiză funcțională și să fie și meritat!
Și pentru că intuiția mea este absolut fenomenală și știam că va fi bine (modestia mea este la fel de fenomenală ca intuiția), am anunțat fetele încă de săptămâna trecută că astăzi după antrenament mergem la scăldat și la o bere pe malul lacului. Berea am cumpărat-o tot de ieri - un polobocel! Și asta pentru a nu mai avea alternativă - dacă tot am luat bere, trebuia să dau examenul cu bine, nu?
Dacă mă gândesc bine cred că știu încă un motiv pentru care sunt atât de fericită - se spune că avem nevoie de patru îmbrățișări zilnic pentru a supraviețui și 12 ca să creștem. Eu am primit astăzi cât pentru o lună înainte. Și nu doar astăzi - nemții au un obicei foarte frumos - ei se îmbrățișează. La noi toate lumea se sărută pe obraz. Nemții se îmbrățișează. Și este atât de frumos să îmbrățișezi pe cineva când vă vedeți! Un prieten român a petrecut recent un weekend în Konstanz și a ajuns la concluzia că eu iubesc Germania, nemții și tot ce are de a face cu ei. Cred că e adevărat.
