Îmbătrânesc

Tot ieri seară în tren. Între 23.00 și 01.00. Eu nu prea mai am contact cu adolescenții, cu tinerii care umblă prin cluburi, cu cei care se îmbată. Serviciul de ieri a fost greu din punct de vedere psihologic. Mă uitam la toți tinerii ăștia, care de fapt sunt încă niște copii, cu sticlele de alcool în mână, plecând într-un oraș la o oră depărtare cu trenul pentru a se distra. Eu cred că m-am pierdut pe undeva cumva, am îmbătrâni și nu mai înțeleg. Le zic colegilor - eu în jumătate de an nu mi-am găsit o dată cheful suficient de a merge de acasă până în parte cealaltă a orașului într-un club. Mie mi se pare că e prea departe. Și copiii ăștia vin cu trenul de hăt unde. Mă gândesc ce fac părinții acestor copii. Un singur lucru m-a bucurat - era o tânără, să fi avut vreo 17 ani, cu părul în toate culorile lumii, ciorapi negri rupți, fustă scurtă, scurtă de piele, sticla de bere în mâna dreaptă, iar în mâna stângă...o carte! Înseamnă cu nu e totul pierdut.

Tu ce limbă vorbești?

Am o săptmănână de când lucrez. Fac sondaje pe tren între Konstanz și Engen, un oraș la o oră depărtare de mine. Timp de cinci zile am avut ocazia să văd oameni de toate naționalitățile în trenurile nemțești. Chiar și români. Aseară am întâlnit doi. După ce am terminat serviciul în Singen, mă întorceam acasă cu trenul cu câțiva dintre colegii de muncă. Vineri seară nu este tocmai timpul ideal să călătorești cu trenul. Atât că te simți permanent în siguranță pentru că, în primul rând, mai tot timpul există polițiști în tren, iar în al doilea rând, nemții beți nu sunt atât de agresivi ca ai noștri. Stând eu așa și bucurându-mă de sfârșitul zilei de muncă, aud vorbă românească cu câteva scaune mai în spate. Ce să fie? Doi concetățeni de ai mei(români) l-au îmbătat criță pe un neamț care venea hăt de la Lindau spre Konstanz. Totul bine și frumos. Zic nu mă bag în seamă, că după aia nu mai scap. Colegul meu, Mamadou (un tip foarte ok din Senegal), îl întreabă pe unul dintre ei (singurul care vorbea germana) ce limbă vorbește. Marea mi-a fost mirarea. Sunt obișnuită de mult cu faptul că alți concetățeni de-ai mei din Republica Moldova afirmă că ei vorbesc ”moldovenește”. Mă rog, asta era la ordinea zilei. Dar să zică cineva care vorbește românește, că asta e limba ”țigănească” n-am mai auzit. Când se întoarce Mamadou îi zic, vezi că nu-i țigănească asta, e română. O doamnă de alături, foarte elegantă, ne spune: ”Păi limbile astea două sunt foarte asemănătoare”. Zic, Doamnă, tot respectul, dar eu sunt româncă, româna este limba mea maternă și nu înțeleg o boabă țigănește. Și după aia mă gândesc, păi cum să nu zică europenii că românii sunt țigani, dacă ei vin aici și zic că ei vorbesc țigănește. Culmea este că tipii vorbeau o română foarte frumoasă și arătau civilizat. Explicația lor a fost seacă: ”Păi eu sunt țigan și limba mea e țigănească”.