Umbra

Îmi aminteam de câteva momente pe care le-am petrecut în ultimul an. Încerc să analizez tot ce mi se întâmplă pentru a găsi un sens. Îmi este uneori oarecum aiurea pentru că nu am idee ce mă așteaptă în viitor și, mai mult decât atât, nu am idee ce aș dori să mă aștepte acolo. Sunt însă încrezută că totul va fi mai bine decât orice închipuire a mea.

Mă gândeam la relațiile dintre oameni - a se înțelege tot felul de relații, nu doar cele de dragoste. Bine, până la urmă orice relație implică un pic de iubire de un fel sau altul.

În viața noastră apar oameni mulți și diferiți. Uneori avem fericirea de a întâlni pe cineva cu care reușim să construim o relație foarte caldă și pentru care însemnăm ceva mai mult decât un simplu trecător. Și indiferent cât de multă căldură nu ți-ar aduce celălalt, vine momentul în care trebuie să-l lași, să-i dai drumul. E ca și în cazul mamelor care trebuie să-și lase copiii să se descurce singuri într-o lume de multe ori necunoscută pentru ei. Există o mică mamă în fiecare dintre noi. Și atunci plecăm. Cu un iz de melancolie, dar cu inima împăcată. Pentru că așa e mai bine. Pentru toți. Nu toate relațiile pe care le construim trebuie să dureze o viață. Unele ne sunt trimise la momentul potrivit cu un anume scop. Iar atunci când acest scop a fost atins, trebuie să renunțăm la ele.

Oare câte relații nu am stricat agățându-ne de ele, de momentele frumoase ale acestora și de iluzia că așa va fi mereu? Până la urmă suntem toți niște umbre. Existăm atâta timp cât există soarele. Dispărem în fiecare seară și ne renaștem a doua zi, dar într-un cu totul alt loc și timp.

Mă îngrijorează un singur lucru - oare cei pe care îi lăsăm în urmă vor ști că sentimentele noastre față de ei au rămas neschimbate? Sau timpul și rațiunea le vor roade gândurile și amintirea a ceea ce a fost? Mi-aș dori ca toți cei care mi-au adus o rază de lumină în viața să știe că locul lor în inima mea va rămâne același, chiar dacă la nivel fizic și psihologic nu am mai comunicat. Există suficientă căldură în sufletul meu pentru toți voi, cei care ați trecut prin viața mea!

Love Germany (Part n)

Uite cum te apucă scrisul la o bucată de noapte dacă nu poți dormi...

Astăzi (sau, mă rog, ieri) am avut o zi excepțional de frumoasă. Dar pentru a se înțelege mai bine de ce, cred că ar trebui să povestesc mai întâi ce mi s-a mai întâmplat în ultima vreme.

Pentru cei care se întreabă ce mai fac - sunt fericită! Mulți au spus că starea asta o să treacă după câteva săptămâni petrecute în Germania și că e doar euforie de moment. Uite că sunt deja 9 luni și eu sunt mai fericită ca niciodată. Mă simt împlinită, la locul meu.

Semestrul acesta am luat o decizie foarte bună - aceea de a juca baschet în echipa universității. Niciodată nu am crezut că baschetul o să-mi aducă atâta bucurie. În primul și în primul rând pentru oamenii care sunt acolo. Recent am avut aici Eurokonstantia - un tournier (nu am găsit altă traducere mai bună în română), adică concursuri în diverse categorii de sport la care au participat echipe din întreaga lume. A fost cel mai frumos weekend de când sunt în Germania - am luptat trei zile cu mine însumi pentru a reveni la starea normală - atât de multe emoții pozitive, atâta bucurie, nesomn, competiție, lume nouă etc. etc.

După aceste trei zile am început să iubesc și mai mult nemții - a fost o surpriză pentru mine să constat cât de repede am fost acceptată în grup și cum fiecare a încercat să mă ajute pe parcursul antrenamentelor să învâț (a se preciza că eu joc cel mai prost baschet dintre toate fetele), să mă îmbunătățesc, cum au ținut morțiș să joc și eu la campionat, chiar dacă nu era tocmai lucrul cel mai potrivit pentru a câștiga. Până la urmă am luat locul trei. Și acum vine întrebarea - cum să nu-i iubești pe nemți, când vreo 13 jucătoare și doi antrenori te aleg pe tine să păstrezi cupa ca amintire? Și nu pentru că aș fi contribuit foarte mult la joc, ci pentru că am fost ”sufletul” echipei - responsabil principal pentru încurajare, motivație, galerie și poze. Și pentru că ei și-au dorit să păstrez această amintire despre Konstanz. Primul weekend din iunie 2012 este rezervat pentru noua Eurokonstantia!

Și acum să revenim la ziua de ieri - ieri am avut examen la analiză funcțională. Analiza funcțională este un balaur de care în România se teme toată lumea și care puțini ajung să îl cunoască (pentru că se face doar la unele specializări de master). Ei, eu am făcut semestrul ăsta analiză funcțională (pentru că profesorul este excepțional de bun și nu avea alte cursuri în ofertă semestrul acesta) și ieri am avut examen oral. Învățând pentru balaurul acesta mi-am amintit de ce fac eu matematică de fapt - câtă bucurie poate ea să-ți aducă atunci când o înțelegi! Cred că nu am fost niciodată atât de sigură pe cunoștințele mele ca astăzi. Și e un sentiment atât de plăcut - nu mai contează nota pe care o primești. Examenul se transformă într-o discuție cu profesorul și aduce satisfacție ambilor părți. Am luat 1,0! Adică 10,00 după sistemul nostru. Cred că nici acum nu am realizat totalmente că am reușit să fac asta - să iau 10 la analiză funcțională și să fie și meritat!

Și pentru că intuiția mea este absolut fenomenală și știam că va fi bine (modestia mea este la fel de fenomenală ca intuiția), am anunțat fetele încă de săptămâna trecută că astăzi după antrenament mergem la scăldat și la o bere pe malul lacului. Berea am cumpărat-o tot de ieri - un polobocel! Și asta pentru a nu mai avea alternativă - dacă tot am luat bere, trebuia să dau examenul cu bine, nu?

Dacă mă gândesc bine cred că știu încă un motiv pentru care sunt atât de fericită - se spune că avem nevoie de patru îmbrățișări zilnic pentru a supraviețui și 12 ca să creștem. Eu am primit astăzi cât pentru o lună înainte. Și nu doar astăzi - nemții au un obicei foarte frumos - ei se îmbrățișează. La noi toate lumea se sărută pe obraz. Nemții se îmbrățișează. Și este atât de frumos să îmbrățișezi pe cineva când vă vedeți! Un prieten român a petrecut recent un weekend în Konstanz și a ajuns la concluzia că eu iubesc Germania, nemții și tot ce are de a face cu ei. Cred că e adevărat.

Îmbătrânesc

Tot ieri seară în tren. Între 23.00 și 01.00. Eu nu prea mai am contact cu adolescenții, cu tinerii care umblă prin cluburi, cu cei care se îmbată. Serviciul de ieri a fost greu din punct de vedere psihologic. Mă uitam la toți tinerii ăștia, care de fapt sunt încă niște copii, cu sticlele de alcool în mână, plecând într-un oraș la o oră depărtare cu trenul pentru a se distra. Eu cred că m-am pierdut pe undeva cumva, am îmbătrâni și nu mai înțeleg. Le zic colegilor - eu în jumătate de an nu mi-am găsit o dată cheful suficient de a merge de acasă până în parte cealaltă a orașului într-un club. Mie mi se pare că e prea departe. Și copiii ăștia vin cu trenul de hăt unde. Mă gândesc ce fac părinții acestor copii. Un singur lucru m-a bucurat - era o tânără, să fi avut vreo 17 ani, cu părul în toate culorile lumii, ciorapi negri rupți, fustă scurtă, scurtă de piele, sticla de bere în mâna dreaptă, iar în mâna stângă...o carte! Înseamnă cu nu e totul pierdut.

Tu ce limbă vorbești?

Am o săptmănână de când lucrez. Fac sondaje pe tren între Konstanz și Engen, un oraș la o oră depărtare de mine. Timp de cinci zile am avut ocazia să văd oameni de toate naționalitățile în trenurile nemțești. Chiar și români. Aseară am întâlnit doi. După ce am terminat serviciul în Singen, mă întorceam acasă cu trenul cu câțiva dintre colegii de muncă. Vineri seară nu este tocmai timpul ideal să călătorești cu trenul. Atât că te simți permanent în siguranță pentru că, în primul rând, mai tot timpul există polițiști în tren, iar în al doilea rând, nemții beți nu sunt atât de agresivi ca ai noștri. Stând eu așa și bucurându-mă de sfârșitul zilei de muncă, aud vorbă românească cu câteva scaune mai în spate. Ce să fie? Doi concetățeni de ai mei(români) l-au îmbătat criță pe un neamț care venea hăt de la Lindau spre Konstanz. Totul bine și frumos. Zic nu mă bag în seamă, că după aia nu mai scap. Colegul meu, Mamadou (un tip foarte ok din Senegal), îl întreabă pe unul dintre ei (singurul care vorbea germana) ce limbă vorbește. Marea mi-a fost mirarea. Sunt obișnuită de mult cu faptul că alți concetățeni de-ai mei din Republica Moldova afirmă că ei vorbesc ”moldovenește”. Mă rog, asta era la ordinea zilei. Dar să zică cineva care vorbește românește, că asta e limba ”țigănească” n-am mai auzit. Când se întoarce Mamadou îi zic, vezi că nu-i țigănească asta, e română. O doamnă de alături, foarte elegantă, ne spune: ”Păi limbile astea două sunt foarte asemănătoare”. Zic, Doamnă, tot respectul, dar eu sunt româncă, româna este limba mea maternă și nu înțeleg o boabă țigănește. Și după aia mă gândesc, păi cum să nu zică europenii că românii sunt țigani, dacă ei vin aici și zic că ei vorbesc țigănește. Culmea este că tipii vorbeau o română foarte frumoasă și arătau civilizat. Explicația lor a fost seacă: ”Păi eu sunt țigan și limba mea e țigănească”.

Există business cu ghiocei în Germania?

Citesc pe Jurnal.md că businessul cu ghiocei aduce amenzi usturătoare în Moldova.

Primii ghiocei în Konstanz i-am văzut pe 1 martie, când am revenit de acasă. Unde? Lângă Universitate. Nu în magazinele de flori, nu pe marginea șoselelor, nu pe străzile centrale ale orașului. În poienița de lângă Universitate. M-am bucurat nespus de mult. Inițial am crezut că o fi vreo excepție - ghioceii ăștia de cresc așa, pe unde apucă. Nu pot să vă transmit uimirea mea când am văzut cum cresc ghioceii în toate grădinile din Konstanz. Eu credeam că vin din zona cea mai prielnică ghioceilor, însă atât de mulți ghiocei deodată nu am văzut nici măcar în mâinile comercianților din centrul Chișinăului sau de pe Copoul din Iași. Mă gândesc dacă și în Germania ghioceii sunt înscriși în Cartea Roșie.

Businessul cu ghiocei mă îndoiesc însă că merge - fiecare neamț are cel puțin câte o tufă de ghiocei în ogradă, de ce i-ar mai cumpăra? Aș vrea să înțeleagă fiecare om din Moldova și România, că ei sunt mai frumoși atunci când cresc, nu semi-ofiliți și legați cu o ață albă de jur împrejur.

De ce îmi place

Pentru că dimineața când deschid ochii văd vârful pădurii luminat de soare și nu pot spune ce culoare are cerul. Pentru că le are pe toate. Pentru că atunci când vin de la universitate, văd printre copacii din pădure apusul roșu, iar atunci când merg dimineața înspre universitatea care arată ca o uzină, văd Alpii de partea cealaltă a lacului. Iar atunci când ninge, copiii se bat cu zăpadă după biblioteca de la Drept, iar eu fac îngeri, și colegul meu îmi spune că sunt nebună. Probabil, nemții nu prea fac îngeri.

Pentru că seara pot să vin acasă pe lângă pădure și să cânt. Pentru că vineri găsesc în dulăpiorul meu o scrisoare cu ”Weekend plăcut!”. Pentru că proful meu de analiză aduce bere studenților de la fizică. Pentru că o grămadă de lume vorbește ”schwäbisch”. Pentru că din taxele de studiu ale studenților s-a făcut cea mai mare bibliotecă din țară, garderoba și o mulțime de săli dotate pentru diverse scopuri. Pentru că există cursuri pentru ”calificări cheie” pentru a ajuta studenții în cursul studiului. Pentru că mai primești și credite pentru ele.

Pentru că biblioteca lucrează 24 din 24. Pentru că momentan am doar 39 de cărți împrumutate cu care îmi fac temele. Pentru că nimeni nu mi le cere înapoi după 3 săptămâni. Pentru că nu m-aș descurca la numerica ecuațiilor cu derivate parțiale fără Google. Pentru că toți profesorii au grijă să-mi spună la ce îmi vor folosi toate aberațiile pe care mi le predau. Pentru că stau seara la o carte și o cană de vin cu fetele. Pentru că putem râde că elvețienii vin în Konstanz la cumpărături, iar nemții se duc în Elveția după benzină.

Pentru că am teme săptămânal. Pentru că primesc napolitane aproa

pe în fiecare joi. Pentru că sunt încântată de proful de la Software Engineering. Și de asistentul său. Pentru că am un coleg care se joacă cu o rățușcă galbenă în timpul cursului, din aia cu care fac baie copiii mici. Pentru că întâlnesc în universitate o tânără familie de ruși. Și copilul lor are ochii mari și albaștri. Și a început să meargă.

Pentru că tot nu mă pot sătura să aud limba germană. Pentru că pot să-mi cumpăr cărți cu 20 de cenți de la Caritas. Pentru că pot umbla în rochie cu rucsacul în spate. Pentru că...

Update: Pentru că colegul meu îmi citește blogul cu google translate...

Weihnachten im Schuhkarton

I have heard a lot of times that germans are cold, have no humor and are not very friendly. After 4 months in Germany, I can say they are the most responsible and honest nation I have ever known. This is a movie about how presents from people in Germany got last year to children in Moldova.

More details about that you can find on www.geschenke-der-hoffnung.org.

Translated into romanian, means something like "Cadourile speranței".

Pauză de lapte cu miere

Astăzi am stat la taclale cu Andreea în pauza de învățat. Mi-am amintit multe lucruri, mulți oameni pe care i-am iubit, mulți care m-au iubit pe mine. Concluzia? Am ce să-mi amintesc.

Sunt fericită că, atunci când privesc înapoi, am ce vedea. Aș vrea să mă pot întâlni cu fiecare persoană care a jucat un rol în viața mea - toți cei care mi-au fost alături, cei care m-au făcut să râd, cei care m-au făcut să plâng. În primul rând, probabil, cu toți cei care m-au făcut să sufăr, pentru că de la ei am învățat cel mai mult. Fiecare dintre voi, cei care ați trecut prin viața și inima mea, ați lăsat un firicel de lumină. Cu toții împreună m-ați învățat să iubesc, cu toții m-ați învățat să apreciez viața, cu toții m-ați învățat să privesc înainte și să gândesc măreț.

Din inima Europei vă trimit tuturor un gând bun și un firicel de lumină învelit în căldură. Și vă spun tuturor - Mulțumesc!