Love Germany (Part n)

Uite cum te apucă scrisul la o bucată de noapte dacă nu poți dormi...

Astăzi (sau, mă rog, ieri) am avut o zi excepțional de frumoasă. Dar pentru a se înțelege mai bine de ce, cred că ar trebui să povestesc mai întâi ce mi s-a mai întâmplat în ultima vreme.

Pentru cei care se întreabă ce mai fac - sunt fericită! Mulți au spus că starea asta o să treacă după câteva săptămâni petrecute în Germania și că e doar euforie de moment. Uite că sunt deja 9 luni și eu sunt mai fericită ca niciodată. Mă simt împlinită, la locul meu.

Semestrul acesta am luat o decizie foarte bună - aceea de a juca baschet în echipa universității. Niciodată nu am crezut că baschetul o să-mi aducă atâta bucurie. În primul și în primul rând pentru oamenii care sunt acolo. Recent am avut aici Eurokonstantia - un tournier (nu am găsit altă traducere mai bună în română), adică concursuri în diverse categorii de sport la care au participat echipe din întreaga lume. A fost cel mai frumos weekend de când sunt în Germania - am luptat trei zile cu mine însumi pentru a reveni la starea normală - atât de multe emoții pozitive, atâta bucurie, nesomn, competiție, lume nouă etc. etc.

După aceste trei zile am început să iubesc și mai mult nemții - a fost o surpriză pentru mine să constat cât de repede am fost acceptată în grup și cum fiecare a încercat să mă ajute pe parcursul antrenamentelor să învâț (a se preciza că eu joc cel mai prost baschet dintre toate fetele), să mă îmbunătățesc, cum au ținut morțiș să joc și eu la campionat, chiar dacă nu era tocmai lucrul cel mai potrivit pentru a câștiga. Până la urmă am luat locul trei. Și acum vine întrebarea - cum să nu-i iubești pe nemți, când vreo 13 jucătoare și doi antrenori te aleg pe tine să păstrezi cupa ca amintire? Și nu pentru că aș fi contribuit foarte mult la joc, ci pentru că am fost ”sufletul” echipei - responsabil principal pentru încurajare, motivație, galerie și poze. Și pentru că ei și-au dorit să păstrez această amintire despre Konstanz. Primul weekend din iunie 2012 este rezervat pentru noua Eurokonstantia!

Și acum să revenim la ziua de ieri - ieri am avut examen la analiză funcțională. Analiza funcțională este un balaur de care în România se teme toată lumea și care puțini ajung să îl cunoască (pentru că se face doar la unele specializări de master). Ei, eu am făcut semestrul ăsta analiză funcțională (pentru că profesorul este excepțional de bun și nu avea alte cursuri în ofertă semestrul acesta) și ieri am avut examen oral. Învățând pentru balaurul acesta mi-am amintit de ce fac eu matematică de fapt - câtă bucurie poate ea să-ți aducă atunci când o înțelegi! Cred că nu am fost niciodată atât de sigură pe cunoștințele mele ca astăzi. Și e un sentiment atât de plăcut - nu mai contează nota pe care o primești. Examenul se transformă într-o discuție cu profesorul și aduce satisfacție ambilor părți. Am luat 1,0! Adică 10,00 după sistemul nostru. Cred că nici acum nu am realizat totalmente că am reușit să fac asta - să iau 10 la analiză funcțională și să fie și meritat!

Și pentru că intuiția mea este absolut fenomenală și știam că va fi bine (modestia mea este la fel de fenomenală ca intuiția), am anunțat fetele încă de săptămâna trecută că astăzi după antrenament mergem la scăldat și la o bere pe malul lacului. Berea am cumpărat-o tot de ieri - un polobocel! Și asta pentru a nu mai avea alternativă - dacă tot am luat bere, trebuia să dau examenul cu bine, nu?

Dacă mă gândesc bine cred că știu încă un motiv pentru care sunt atât de fericită - se spune că avem nevoie de patru îmbrățișări zilnic pentru a supraviețui și 12 ca să creștem. Eu am primit astăzi cât pentru o lună înainte. Și nu doar astăzi - nemții au un obicei foarte frumos - ei se îmbrățișează. La noi toate lumea se sărută pe obraz. Nemții se îmbrățișează. Și este atât de frumos să îmbrățișezi pe cineva când vă vedeți! Un prieten român a petrecut recent un weekend în Konstanz și a ajuns la concluzia că eu iubesc Germania, nemții și tot ce are de a face cu ei. Cred că e adevărat.

Tu ce limbă vorbești?

Am o săptmănână de când lucrez. Fac sondaje pe tren între Konstanz și Engen, un oraș la o oră depărtare de mine. Timp de cinci zile am avut ocazia să văd oameni de toate naționalitățile în trenurile nemțești. Chiar și români. Aseară am întâlnit doi. După ce am terminat serviciul în Singen, mă întorceam acasă cu trenul cu câțiva dintre colegii de muncă. Vineri seară nu este tocmai timpul ideal să călătorești cu trenul. Atât că te simți permanent în siguranță pentru că, în primul rând, mai tot timpul există polițiști în tren, iar în al doilea rând, nemții beți nu sunt atât de agresivi ca ai noștri. Stând eu așa și bucurându-mă de sfârșitul zilei de muncă, aud vorbă românească cu câteva scaune mai în spate. Ce să fie? Doi concetățeni de ai mei(români) l-au îmbătat criță pe un neamț care venea hăt de la Lindau spre Konstanz. Totul bine și frumos. Zic nu mă bag în seamă, că după aia nu mai scap. Colegul meu, Mamadou (un tip foarte ok din Senegal), îl întreabă pe unul dintre ei (singurul care vorbea germana) ce limbă vorbește. Marea mi-a fost mirarea. Sunt obișnuită de mult cu faptul că alți concetățeni de-ai mei din Republica Moldova afirmă că ei vorbesc ”moldovenește”. Mă rog, asta era la ordinea zilei. Dar să zică cineva care vorbește românește, că asta e limba ”țigănească” n-am mai auzit. Când se întoarce Mamadou îi zic, vezi că nu-i țigănească asta, e română. O doamnă de alături, foarte elegantă, ne spune: ”Păi limbile astea două sunt foarte asemănătoare”. Zic, Doamnă, tot respectul, dar eu sunt româncă, româna este limba mea maternă și nu înțeleg o boabă țigănește. Și după aia mă gândesc, păi cum să nu zică europenii că românii sunt țigani, dacă ei vin aici și zic că ei vorbesc țigănește. Culmea este că tipii vorbeau o română foarte frumoasă și arătau civilizat. Explicația lor a fost seacă: ”Păi eu sunt țigan și limba mea e țigănească”.

Cum se distrează nemţii

Tocmai m-am întors dintr-o excursie de aproape trei zile în Alpi (Steg, Elveţia). În Konstanz majoritatea facultăţilor au un fel de organizaţii, ei le spunFachschaft. Un Fachschaft nu este un ONG, dar se ocupă cu lucruri asemănătoare. Printre atribuţiile de bază a membrilor acesteia este organizarea a ceea ce nemţii numesc "Ersti Hütte" - o ieşire de câteva zile în Alpi (cazul facultăţii de Informatică) a studenţilor din semestrul începător.

Aşa că vineri după amiază ne-am strâns 27 de studenţi ai facultăţii de Informatică, ne-am urcat în 7 maşini şi am plecat spre Elveţia. Primul lucru care m-a uimit a fost faptul că nici unul din băieţi (eram 6 fete şi 21 băieţi) nu s-a plâns că trebuie să facă mâncare, să pună şi să strângă masa, precum şi să spele vasele. Am muncit şi ne-am distrat împreună.

O altă chestie care m-a dat pe spate - eu aveam impresia (aşa am învăţat în liceu la geografie) că lamele trăiesc doar în America de Nord. Ei, puteţi să vă închipuiţi uimirea mea când, pe o cărare de munte de 50 de cm lăţime am dat nas în nas cu o lamă! Şi mi-a mai şi zâmbit în aparat când o pozam.

În linii generale distracţia urmează aceeaşi linie ca şi în România. Diferenţe apar însă la jocuri - Mafia pe care o joacă cu zor membrii ATB Iaşi se numeşte în Germania Werwolf şi are mai multe elemente din legendele ţării

. Pe lângă cetăţenii simpli, există un hoţ, un primar al satului, Seherin - o zeiţă care poate afla în fiecare noapte identitatea unuia dintre jucători, Amor - care îndrăgosteşte doi cetăţeni (şi aceştia mor împreună dacă unul dintre ei este omorât), vânătorul (în locul poliţiei de la noi), o vrăjitoare cu puteri magice, iar în loc de Mafie - Werwolf (un animal legendar rudă cu lupul).

Un alt joc, probabil deja răspândit la nivel mondial, este Boltz. Aici Bop. Numai că nu se mai joacă în sistem zecimal, ci se alege un inel/bază şi un număr la care să te referi. Cei de la matematică îşi pot închipui cam cum ţi se crucesc neuronii când numeri în Z5 şi la tot ce are 3 sau se divide cu 3 spui Bop.

Oamenii în Elveţia am văzut puţini, însă vaci o mulţime. Ţăranii de la care am luat lapte proaspăt de vacă vorbeau germană - nu am înţeles nici o

boabă. Germana elveţiană e foarte diferită de cea nemţească.

Eu revin la temele mele şi vă las câteva poze pentru amuzament. Pe curând!

Nu te-ai gândit niciodată că, poate, nu te-ai născut tocmai acolo unde trebuia? Stau şi mă gândesc că sigur trebuie să existe vreun motiv pentru care eu m-am născut în Moldova, dar nu prea reuşesc să-mi dau seama care anume este. Neînţelese sunt căile Domnului!

Şi uite odată ajungi într-un loc care, aparent, nu are nici o legatură cu viaţa ta. Şi simţi că te identifici cu acest loc, că însăşi prezenţa ta aici este suficientă pentru a fi fericit. Exact acest sentiment l-am avut eu marţi seara - era noapte, frig, eram pe malul lacului, Imperia se învârtea semidezbrăcată în jurul ei aşa cum face mereu, ţinând într-o mână regele şi în cealaltă mână pe Papă, pe partea cealaltă a apei se vedeau luminiţele minuscule de la geamurile celor care încă nu dormeau în Meersburg, purtam o discuţie foarte interesantă cu un neamţ şi ascultam Faust, tot în germană. Atunci am simţit că uite - ăsta e - momentul când te simţi perfect şi total fericită, aparent fără vreo cauză anume, când eşti împăcat cu tine însuţi şi ştii că te afli în locul cel mai potrivit pentru acest moment, şi că nimic nu poate fi mai frumos decât vântul care îţi bate în faţă, decât luminiţele, decât Imperia, decât Faust.

Sunt doar de trei săptămâni în Germania. Astăzi la un curs mă gândeam la România. Am impresia că mă aflu aici de o veşnicie, de parcă aş fi existat aici întotdeauna, iar tot restul a fost undeva departe, poate într-o altă viaţă. Germania nu este perfectă. Străzile nu sunt întotdeauna curate, costurile de întreţinere sunt mari, asigurările multe şi scumpe, cerinţele mari. Dar nu m-am simţit niciodată atât de potrivită mediului şi mediul mie. Limba germană îmi unge urechile, chiar dacă neuronii mei încă mai scurt-circuitează atunci când încearcă să lege o propoziţie mai lungă. Dor de casă nu am - aici sunt şi români, şi basarabeni, şi ruşi, şi reprezentanţi ai tuturor naţiunilor lumii. Când ţi-e dor de română - vorbeşti în română, când ţi-e dor de rusă - vorbeşti în rusă.

Nu ştiu ce surprize îmi mai rezervă viaţa. Eu o primesc cu braţele deschise aşa cum are ea chef să vină. Eu sunt fericită.

UniBall

Balul Universităţii Konstanz - un eveniment care aduce alături profesori, absolventi, colaboratori ai universităţii şi studenţii. Atmosfera a fost absolut splendidă - peste tot baloane, muzică live interpretată de o trupă de jazz, bărbaţii în costume şi femeile mai frumoase ca niciodată. Pentru cei care nu ştiu dansuri clasice, la etaj mixează un DJ. Şi acolo muzica este bună - o combinaţie de retro, latino şi pop. Salsa dansează toţi - indiferent de vârstă şi de statut. Jos solistul cu început de cărunţie cântă despre cum începe viaţa la 66 de ani. La şampanie se servesc fructe şi îngheţată. Pentru supa de la miezul nopţii nu a mai rămas loc. Câteva perechi te lasă împietrit de măiestria dansului lor.

Pe scurt - am găsit în sfârşit petrecerea perfectă pentru mine. Departe de zgomotul asurzitor al muzicii pe care nu o pot înţelege, departe de fiţe. Locul unde lumea se bucură din plin de tot ce are în jur. Păcat că balul universităţii se organizează doar o dată pe an.

Prima săptămână în Konstanz (foto)

Am ajuns la Konstanz. Sunt vie și sănătoasă. Conducându-mă după principiul că mai bine o dată să vezi decât de 100 de ori să auzi, vă las să vă uitați la poze. Alpii de dincolo de Bodensee. Acolo e deja Elveția.

Apusup de soare pe care l-am prins aseară când mă întorceam de la universitate.

Priveliștea de pe terasa cantinei. Ți se cam oprește mâncarea în gât când vezi așa frumusețe. Mai la dreapta se vedeau Alpii.

Hotarul dintre Germania și Elveția - un hotar al operelor de artă. Așa se și cheamă - Kunstgrenze.

Aici eram în două locuri în același timp. Mai bine zis în două țări. Mă duce cu gândul la A walk to remember.

Așa zboară avioanele de dimineață de la Zurich.

Portul de iahturi.

Bodensee și Inselhotel.

Mai multe poze săptămâna viitoare. V-am pupat pe toți!

Koln (poze)

Amsterdam (poze)