Love Germany (Part n)

Uite cum te apucă scrisul la o bucată de noapte dacă nu poți dormi...

Astăzi (sau, mă rog, ieri) am avut o zi excepțional de frumoasă. Dar pentru a se înțelege mai bine de ce, cred că ar trebui să povestesc mai întâi ce mi s-a mai întâmplat în ultima vreme.

Pentru cei care se întreabă ce mai fac - sunt fericită! Mulți au spus că starea asta o să treacă după câteva săptămâni petrecute în Germania și că e doar euforie de moment. Uite că sunt deja 9 luni și eu sunt mai fericită ca niciodată. Mă simt împlinită, la locul meu.

Semestrul acesta am luat o decizie foarte bună - aceea de a juca baschet în echipa universității. Niciodată nu am crezut că baschetul o să-mi aducă atâta bucurie. În primul și în primul rând pentru oamenii care sunt acolo. Recent am avut aici Eurokonstantia - un tournier (nu am găsit altă traducere mai bună în română), adică concursuri în diverse categorii de sport la care au participat echipe din întreaga lume. A fost cel mai frumos weekend de când sunt în Germania - am luptat trei zile cu mine însumi pentru a reveni la starea normală - atât de multe emoții pozitive, atâta bucurie, nesomn, competiție, lume nouă etc. etc.

După aceste trei zile am început să iubesc și mai mult nemții - a fost o surpriză pentru mine să constat cât de repede am fost acceptată în grup și cum fiecare a încercat să mă ajute pe parcursul antrenamentelor să învâț (a se preciza că eu joc cel mai prost baschet dintre toate fetele), să mă îmbunătățesc, cum au ținut morțiș să joc și eu la campionat, chiar dacă nu era tocmai lucrul cel mai potrivit pentru a câștiga. Până la urmă am luat locul trei. Și acum vine întrebarea - cum să nu-i iubești pe nemți, când vreo 13 jucătoare și doi antrenori te aleg pe tine să păstrezi cupa ca amintire? Și nu pentru că aș fi contribuit foarte mult la joc, ci pentru că am fost ”sufletul” echipei - responsabil principal pentru încurajare, motivație, galerie și poze. Și pentru că ei și-au dorit să păstrez această amintire despre Konstanz. Primul weekend din iunie 2012 este rezervat pentru noua Eurokonstantia!

Și acum să revenim la ziua de ieri - ieri am avut examen la analiză funcțională. Analiza funcțională este un balaur de care în România se teme toată lumea și care puțini ajung să îl cunoască (pentru că se face doar la unele specializări de master). Ei, eu am făcut semestrul ăsta analiză funcțională (pentru că profesorul este excepțional de bun și nu avea alte cursuri în ofertă semestrul acesta) și ieri am avut examen oral. Învățând pentru balaurul acesta mi-am amintit de ce fac eu matematică de fapt - câtă bucurie poate ea să-ți aducă atunci când o înțelegi! Cred că nu am fost niciodată atât de sigură pe cunoștințele mele ca astăzi. Și e un sentiment atât de plăcut - nu mai contează nota pe care o primești. Examenul se transformă într-o discuție cu profesorul și aduce satisfacție ambilor părți. Am luat 1,0! Adică 10,00 după sistemul nostru. Cred că nici acum nu am realizat totalmente că am reușit să fac asta - să iau 10 la analiză funcțională și să fie și meritat!

Și pentru că intuiția mea este absolut fenomenală și știam că va fi bine (modestia mea este la fel de fenomenală ca intuiția), am anunțat fetele încă de săptămâna trecută că astăzi după antrenament mergem la scăldat și la o bere pe malul lacului. Berea am cumpărat-o tot de ieri - un polobocel! Și asta pentru a nu mai avea alternativă - dacă tot am luat bere, trebuia să dau examenul cu bine, nu?

Dacă mă gândesc bine cred că știu încă un motiv pentru care sunt atât de fericită - se spune că avem nevoie de patru îmbrățișări zilnic pentru a supraviețui și 12 ca să creștem. Eu am primit astăzi cât pentru o lună înainte. Și nu doar astăzi - nemții au un obicei foarte frumos - ei se îmbrățișează. La noi toate lumea se sărută pe obraz. Nemții se îmbrățișează. Și este atât de frumos să îmbrățișezi pe cineva când vă vedeți! Un prieten român a petrecut recent un weekend în Konstanz și a ajuns la concluzia că eu iubesc Germania, nemții și tot ce are de a face cu ei. Cred că e adevărat.

Îmbătrânesc

Tot ieri seară în tren. Între 23.00 și 01.00. Eu nu prea mai am contact cu adolescenții, cu tinerii care umblă prin cluburi, cu cei care se îmbată. Serviciul de ieri a fost greu din punct de vedere psihologic. Mă uitam la toți tinerii ăștia, care de fapt sunt încă niște copii, cu sticlele de alcool în mână, plecând într-un oraș la o oră depărtare cu trenul pentru a se distra. Eu cred că m-am pierdut pe undeva cumva, am îmbătrâni și nu mai înțeleg. Le zic colegilor - eu în jumătate de an nu mi-am găsit o dată cheful suficient de a merge de acasă până în parte cealaltă a orașului într-un club. Mie mi se pare că e prea departe. Și copiii ăștia vin cu trenul de hăt unde. Mă gândesc ce fac părinții acestor copii. Un singur lucru m-a bucurat - era o tânără, să fi avut vreo 17 ani, cu părul în toate culorile lumii, ciorapi negri rupți, fustă scurtă, scurtă de piele, sticla de bere în mâna dreaptă, iar în mâna stângă...o carte! Înseamnă cu nu e totul pierdut.

Tu ce limbă vorbești?

Am o săptmănână de când lucrez. Fac sondaje pe tren între Konstanz și Engen, un oraș la o oră depărtare de mine. Timp de cinci zile am avut ocazia să văd oameni de toate naționalitățile în trenurile nemțești. Chiar și români. Aseară am întâlnit doi. După ce am terminat serviciul în Singen, mă întorceam acasă cu trenul cu câțiva dintre colegii de muncă. Vineri seară nu este tocmai timpul ideal să călătorești cu trenul. Atât că te simți permanent în siguranță pentru că, în primul rând, mai tot timpul există polițiști în tren, iar în al doilea rând, nemții beți nu sunt atât de agresivi ca ai noștri. Stând eu așa și bucurându-mă de sfârșitul zilei de muncă, aud vorbă românească cu câteva scaune mai în spate. Ce să fie? Doi concetățeni de ai mei(români) l-au îmbătat criță pe un neamț care venea hăt de la Lindau spre Konstanz. Totul bine și frumos. Zic nu mă bag în seamă, că după aia nu mai scap. Colegul meu, Mamadou (un tip foarte ok din Senegal), îl întreabă pe unul dintre ei (singurul care vorbea germana) ce limbă vorbește. Marea mi-a fost mirarea. Sunt obișnuită de mult cu faptul că alți concetățeni de-ai mei din Republica Moldova afirmă că ei vorbesc ”moldovenește”. Mă rog, asta era la ordinea zilei. Dar să zică cineva care vorbește românește, că asta e limba ”țigănească” n-am mai auzit. Când se întoarce Mamadou îi zic, vezi că nu-i țigănească asta, e română. O doamnă de alături, foarte elegantă, ne spune: ”Păi limbile astea două sunt foarte asemănătoare”. Zic, Doamnă, tot respectul, dar eu sunt româncă, româna este limba mea maternă și nu înțeleg o boabă țigănește. Și după aia mă gândesc, păi cum să nu zică europenii că românii sunt țigani, dacă ei vin aici și zic că ei vorbesc țigănește. Culmea este că tipii vorbeau o română foarte frumoasă și arătau civilizat. Explicația lor a fost seacă: ”Păi eu sunt țigan și limba mea e țigănească”.

Există business cu ghiocei în Germania?

Citesc pe Jurnal.md că businessul cu ghiocei aduce amenzi usturătoare în Moldova.

Primii ghiocei în Konstanz i-am văzut pe 1 martie, când am revenit de acasă. Unde? Lângă Universitate. Nu în magazinele de flori, nu pe marginea șoselelor, nu pe străzile centrale ale orașului. În poienița de lângă Universitate. M-am bucurat nespus de mult. Inițial am crezut că o fi vreo excepție - ghioceii ăștia de cresc așa, pe unde apucă. Nu pot să vă transmit uimirea mea când am văzut cum cresc ghioceii în toate grădinile din Konstanz. Eu credeam că vin din zona cea mai prielnică ghioceilor, însă atât de mulți ghiocei deodată nu am văzut nici măcar în mâinile comercianților din centrul Chișinăului sau de pe Copoul din Iași. Mă gândesc dacă și în Germania ghioceii sunt înscriși în Cartea Roșie.

Businessul cu ghiocei mă îndoiesc însă că merge - fiecare neamț are cel puțin câte o tufă de ghiocei în ogradă, de ce i-ar mai cumpăra? Aș vrea să înțeleagă fiecare om din Moldova și România, că ei sunt mai frumoși atunci când cresc, nu semi-ofiliți și legați cu o ață albă de jur împrejur.

De ce îmi place

Pentru că dimineața când deschid ochii văd vârful pădurii luminat de soare și nu pot spune ce culoare are cerul. Pentru că le are pe toate. Pentru că atunci când vin de la universitate, văd printre copacii din pădure apusul roșu, iar atunci când merg dimineața înspre universitatea care arată ca o uzină, văd Alpii de partea cealaltă a lacului. Iar atunci când ninge, copiii se bat cu zăpadă după biblioteca de la Drept, iar eu fac îngeri, și colegul meu îmi spune că sunt nebună. Probabil, nemții nu prea fac îngeri.

Pentru că seara pot să vin acasă pe lângă pădure și să cânt. Pentru că vineri găsesc în dulăpiorul meu o scrisoare cu ”Weekend plăcut!”. Pentru că proful meu de analiză aduce bere studenților de la fizică. Pentru că o grămadă de lume vorbește ”schwäbisch”. Pentru că din taxele de studiu ale studenților s-a făcut cea mai mare bibliotecă din țară, garderoba și o mulțime de săli dotate pentru diverse scopuri. Pentru că există cursuri pentru ”calificări cheie” pentru a ajuta studenții în cursul studiului. Pentru că mai primești și credite pentru ele.

Pentru că biblioteca lucrează 24 din 24. Pentru că momentan am doar 39 de cărți împrumutate cu care îmi fac temele. Pentru că nimeni nu mi le cere înapoi după 3 săptămâni. Pentru că nu m-aș descurca la numerica ecuațiilor cu derivate parțiale fără Google. Pentru că toți profesorii au grijă să-mi spună la ce îmi vor folosi toate aberațiile pe care mi le predau. Pentru că stau seara la o carte și o cană de vin cu fetele. Pentru că putem râde că elvețienii vin în Konstanz la cumpărături, iar nemții se duc în Elveția după benzină.

Pentru că am teme săptămânal. Pentru că primesc napolitane aproa

pe în fiecare joi. Pentru că sunt încântată de proful de la Software Engineering. Și de asistentul său. Pentru că am un coleg care se joacă cu o rățușcă galbenă în timpul cursului, din aia cu care fac baie copiii mici. Pentru că întâlnesc în universitate o tânără familie de ruși. Și copilul lor are ochii mari și albaștri. Și a început să meargă.

Pentru că tot nu mă pot sătura să aud limba germană. Pentru că pot să-mi cumpăr cărți cu 20 de cenți de la Caritas. Pentru că pot umbla în rochie cu rucsacul în spate. Pentru că...

Update: Pentru că colegul meu îmi citește blogul cu google translate...

De Crăciun nu toți sunt fericiți

Nu am scris de o grămadă de vreme pe blog. Am câteva postări nepublicate. Nu m-am îndurat să apăs butonul ”Publicați postare” pentru că articolele se refereau la ceea ce se întâmplă momentan în politica moldovenească și erau scrise în momente în care eram condusă de emoții (mai mult negative, decât pozitive).

Anul acesta nu am trimis nici felicitări de Crăciun. Nu am vorbit decât cu rudele cele mai apropiate și cu prietenii care sunt alături. M-am izolat de restul câteva sute bune de persoane pe care le felicitam în mod normal. Nu pentru că nu le doresc din suflet un Crăciun Fericit, ci pentru că aș vrea să le-o spun în față, și nu prin intermediul unui mail care va ajunge în Spam sau va fi șters fără a fi citit în întregime. Tuturor celor care se mai gândesc uneori la mine - vă doresc sărbători fericite și lumină în suflete (și minți)! Pentru fiecare dintre voi s-a găsit un loc călduț în inima mea!

În Konstanz am sărbătorit Crăciunul aproape ”tradițional” - cu multă mâncare, moștenită care de la români, care de la ruși ( după denumirea felurilor îți dai însă seama că de fapt de la francezi și turci), vin polonez, jocuri nemțești și invitați greci. Am primit și colindători.

Nu toți au fost însă la fel de norocoși. Pe 23 decembrie 54 de oameni au rămas fără acoperiș după ce un incendiu în centrul istoric al orașului a distrus două case din secolul XV, provocând daune de aproape 5 milioane de euro. Pe 22 seara am trecut pe lângă acele case, căutând cadouri de Crăciun. Pentru că majoritatea locatarilor erau studenți, plecați acasă de sărbători, victime nu au fost. Pe casele din centrul istoric scrie anul în care au fost construite. Acu o lună și jumătate am mers acolo pentru a-mi nota anii de pe toate casele.

Viața.

Astăzi am dat nan în nas cu rectorul Universității Konstanz. E a treia oară când îl văd venind să stea la o cafea cu cei care mai au treabă cu universitatea. Avem o cafenea în universitate, lucru sfânt pentru studenți, mai ales în ziua în care au avut de dat teme. Prima dată când l-am văzut pe domnul rector acu vreo săptămână, m-a surprins faptul că a stat la coadă, ca toți studenții de rând, ca să-și ia o cană de cafea. Este și un prilej bun de a mai comunica cu studenții și profesorii. Și e și plăcut pentru cei care îl întâlnesc. Am încercat să-mi închipui cum ar fi să mă întâlnesc cu rectorul de UAIC la o ceașcă de ceva. Marketingul poate fi uneori surprinzător de simplu.

Oricum, în universitatea asta se întâmplă foarte multe chestii care pentru mine încă par deosebite. Să veniți o dată la Konstanz, este un loc absolut superb!

Tragedie la Konstanz

Nu vă speriați - nu este vorba de vreun taifun, cutremur, furtună sau alte manifestări ale naturii. Totul este mult mai grav - s-a închis biblioteca din Konstanz!

Dacă evenimentul se petrecea în România - 90% că nici nu aflam, sau poate aflam de pe la cineva care mai dă pe acolo din când în când. În Konstanz lucrurile stau un pic altfel.

Cauza care a provocat tragedia pentru mai mult de jumătate din oraș o constituie niște fibre de asbest care au fost descoperite în biblioteca universității(trebuie să dau un search pe google să văd ce mai e și cu asbestul ăsta - cică e toxic).

Biblioteca Universității din Konstanz nu este pur și simplu o bibliotecă - e cea mai mare bibliotecă din Germania(2 milioane de volume, plus eBooks), e locul cald care te primește cu brațele deschise și cu canapelele moi atunci când ai ferestre între cursuri, e locul unde studenții veniți din Europa de Est își verifică contul pe ”odnoklassniki” iar cei din celelalte părți ale lumii contul de pe ”facebook” în pauza de la prânz, locul unde poți să te uiți la un film sau să asculți niște muzică bună atunci când ți-e lene să te duci până acasă între seminare. Și uite că s-a închis.

Îmi este foarte interesant și amuzant în același timp să constat consecințele acestui fapt. De vineri, de când a avut loc incidentul, principala temă de discuție, de glume, de bancuri și de nemulțumiri este închiderea bibliotecii. Holul universității era astăzi plin de studenți care stăteau pe jos cu laptop-urile în brațe și cana de cafea alături. Unii și-au tras niște mese de pe alături și își făceau temele.

Stau și mă gândesc oare ce ar putea provoca o astfel de calamitate în rândul studenților de la Iași. Sigur nu închiderea BCU. Mai degrabă tragedie ar fi închiderea Canabisului.

Ne așteaptă câteva săptămâni grele în Konstanz fără bibliotecă. Sunt sigură, că atunci când se redeschide, se va face și o petrecere în cinstea faptului!

Nu te-ai gândit niciodată că, poate, nu te-ai născut tocmai acolo unde trebuia? Stau şi mă gândesc că sigur trebuie să existe vreun motiv pentru care eu m-am născut în Moldova, dar nu prea reuşesc să-mi dau seama care anume este. Neînţelese sunt căile Domnului!

Şi uite odată ajungi într-un loc care, aparent, nu are nici o legatură cu viaţa ta. Şi simţi că te identifici cu acest loc, că însăşi prezenţa ta aici este suficientă pentru a fi fericit. Exact acest sentiment l-am avut eu marţi seara - era noapte, frig, eram pe malul lacului, Imperia se învârtea semidezbrăcată în jurul ei aşa cum face mereu, ţinând într-o mână regele şi în cealaltă mână pe Papă, pe partea cealaltă a apei se vedeau luminiţele minuscule de la geamurile celor care încă nu dormeau în Meersburg, purtam o discuţie foarte interesantă cu un neamţ şi ascultam Faust, tot în germană. Atunci am simţit că uite - ăsta e - momentul când te simţi perfect şi total fericită, aparent fără vreo cauză anume, când eşti împăcat cu tine însuţi şi ştii că te afli în locul cel mai potrivit pentru acest moment, şi că nimic nu poate fi mai frumos decât vântul care îţi bate în faţă, decât luminiţele, decât Imperia, decât Faust.

Sunt doar de trei săptămâni în Germania. Astăzi la un curs mă gândeam la România. Am impresia că mă aflu aici de o veşnicie, de parcă aş fi existat aici întotdeauna, iar tot restul a fost undeva departe, poate într-o altă viaţă. Germania nu este perfectă. Străzile nu sunt întotdeauna curate, costurile de întreţinere sunt mari, asigurările multe şi scumpe, cerinţele mari. Dar nu m-am simţit niciodată atât de potrivită mediului şi mediul mie. Limba germană îmi unge urechile, chiar dacă neuronii mei încă mai scurt-circuitează atunci când încearcă să lege o propoziţie mai lungă. Dor de casă nu am - aici sunt şi români, şi basarabeni, şi ruşi, şi reprezentanţi ai tuturor naţiunilor lumii. Când ţi-e dor de română - vorbeşti în română, când ţi-e dor de rusă - vorbeşti în rusă.

Nu ştiu ce surprize îmi mai rezervă viaţa. Eu o primesc cu braţele deschise aşa cum are ea chef să vină. Eu sunt fericită.

Românii între Vest şi Est

Astăzi am fost la o întâlnire a scriitorului de origine română Cătălin Dorian Florescu cu cititorii lui din Konstanz. Născut la Timişoara, acesta şi-a petrecut mai mult de jumătate de viaţă în Zurich şi a scris patru romane. Discuţia între nemţii şi românii de aici a fost mai interesantă, după părerea mea, decât cea între românii şi românii de la Iaşi, unde l-am văzut pentru prima oară, când şi-a lansat romanul "Zaira".

Mi-au plăcut câteva chestii pe care le-a spus scriitorul. Poate că traducerea din germană nu este tocmai exactă, dar încerc să păstrez ideea: "Lumea noastră (din Vest) este foarte normată şi funcţională. Este o lume de succes, într-adevăr, tocmai din cauza funcţionalităţii. Să călătoreşti în Est înseamnă să călătoreşti prin dimensiuni pe care noi aici nu le mai cunoaştem. Am pierdut arta improvizării. Nu vreau să idealizez. Este frumos să trăieşti la Zurich şi să mergi două-trei săptămâni în România. Cu totul altceva este să trăieşti acolo şi să lupţi cu şi pentru viaţă".

UniBall

Balul Universităţii Konstanz - un eveniment care aduce alături profesori, absolventi, colaboratori ai universităţii şi studenţii. Atmosfera a fost absolut splendidă - peste tot baloane, muzică live interpretată de o trupă de jazz, bărbaţii în costume şi femeile mai frumoase ca niciodată. Pentru cei care nu ştiu dansuri clasice, la etaj mixează un DJ. Şi acolo muzica este bună - o combinaţie de retro, latino şi pop. Salsa dansează toţi - indiferent de vârstă şi de statut. Jos solistul cu început de cărunţie cântă despre cum începe viaţa la 66 de ani. La şampanie se servesc fructe şi îngheţată. Pentru supa de la miezul nopţii nu a mai rămas loc. Câteva perechi te lasă împietrit de măiestria dansului lor.

Pe scurt - am găsit în sfârşit petrecerea perfectă pentru mine. Departe de zgomotul asurzitor al muzicii pe care nu o pot înţelege, departe de fiţe. Locul unde lumea se bucură din plin de tot ce are în jur. Păcat că balul universităţii se organizează doar o dată pe an.