Românii între Vest şi Est

Astăzi am fost la o întâlnire a scriitorului de origine română Cătălin Dorian Florescu cu cititorii lui din Konstanz. Născut la Timişoara, acesta şi-a petrecut mai mult de jumătate de viaţă în Zurich şi a scris patru romane. Discuţia între nemţii şi românii de aici a fost mai interesantă, după părerea mea, decât cea între românii şi românii de la Iaşi, unde l-am văzut pentru prima oară, când şi-a lansat romanul "Zaira".

Mi-au plăcut câteva chestii pe care le-a spus scriitorul. Poate că traducerea din germană nu este tocmai exactă, dar încerc să păstrez ideea: "Lumea noastră (din Vest) este foarte normată şi funcţională. Este o lume de succes, într-adevăr, tocmai din cauza funcţionalităţii. Să călătoreşti în Est înseamnă să călătoreşti prin dimensiuni pe care noi aici nu le mai cunoaştem. Am pierdut arta improvizării. Nu vreau să idealizez. Este frumos să trăieşti la Zurich şi să mergi două-trei săptămâni în România. Cu totul altceva este să trăieşti acolo şi să lupţi cu şi pentru viaţă".

La un pahar de vorbă cu Stela Popa

Astăzi am vizitat Librex 2010 - târgul internațional de carte de la Iași. Cărți au fost multe, și multe bune. M-a surprins faptul că nu am văzut prezente la târg edituri din Republica Moldova, dar sper să-mi fi scăpat, pur și simplu, din vedere. Partea cea mai frumoasă a fost lansarea cărții ”100 de zile” de Stela Popa - o jurnalistă basarabeană care a scris primul roman despre evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău. Surprinzător sau nu, dar din cei prezenți 96% erau basarabeni. Din spusele celor care au citit deja cartea, ea se prezintă ca un roman de dragoste, un roman politic și, după un an de la 7 aprilie 2009, un roman istoric. Autoarea a mărturisit că acest roman a reprezentat un fel de manifest contra regimului comunist de la Chișinău de la acea dată și că societatea noastră trece prin destinul protagonistei - un destin zbuciumat, cu multe obstacole, dezamăgiri și pierderi.

Cel mai și cel mai mult mi-a plăcut însă discuția pe care am avut-o cu Stela Popa și studenții basarabeni după lansarea cărții. Am vorbit despre foarte multe lucruri, începând cu viața și cariera jurnalistei și terminând cu situația politică din Republica Moldova. Am fost plăcut surprinsă să aflu că Stela este o persoană foarte deschisă și simplă, lucru care o face să pară și mai mult una dintre noi, ”generația 7 aprilie” cum ne mai numește ea, de faptul că, la fel ca și mama mea - Stela, ea a fost botezată cu un alt nume, pentru că în cărțile religioase pe care le avem noi nu se găsește numele Stela.

Când mergeam spre cămin mă gândeam că voi scrie atât de multe despre ziua de astăzi, iar acum îmi dau seama că am discutat despre atâtea chestii, și fiecare dintre ele de importanță majoră, încât oricare subiect aș aborda, mă mai întind pe câteva pagini, iar eu nu sunt tocmai adepta postărilor lungi. Așa că voi publica mai târziu impresii și opinii despre anumite tematici. Acum revin la proiectul pentru programare Windows.

”100 de zile” de Stela Popa la Iași

După lansarea în mai multe orașe din România, romanul jurnalistei Stela Popa (primul roman despre evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău) ajunge și la Iași. Asociația Tinerilor Basarabeni invită la lansarea cărții ”100 de zile” de Stela Popa, vineri, 21 mai ora 15.30, în cadrul Librex 2010, Sala Polivalentă.

Roberta Ciugureanu, o tânără din Transnistria, vine la Chișinău împreună cu sora sa geamănă pentru a-și realiza visele. Absolvă facultatea de Jurnalism si intră în lumea tumultoasă a presei. Între timp, devine și lector universitar. Într-un fel, urmează calea părinților săi. Roberta provine dintr-o familie de intelectuali de la țară, chiar din satul de baștină al fostului președinte al R. Moldova, Vladimir Voronin - comuna Corjova. Ion Ciugureanu, tatăl protagonistei, director al Liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol, este deținut pentru omor într-o închisoare din regiune. De fapt, motivul este altul: Ion era directorul singurului liceu românesc de la Tiraspol și își lua misiunea în serios. După arestarea soțului ei, Viorica Ciugureanu, mama Robertei, învățătoare și ea, nu mai rezistă presiunilor smirnoviste și se mută la Chișinău, alături de fiicele sale, Roberta și Catinca, cu cel de-al treilea copil, Dragoș. Chișinăul nu îi primește cu pâine și sare, astfel că greutățile materiale o obligă pe Viorica să plece la muncă peste hotare.

Romanul este axat pe traseul Corjova-Chișinau-București, derulat prin intermediul personajului principal, Roberta. În timp, ziarista ajunge și la București, ca militantă pentru apropiererea R. Moldova de România. Va avea de plătit pentru asta.

Să fii sau să nu fii...vinovat?

Mergând spre cămin acu vreo oră mi-am amintit de articolul lui Adrian Stanciu din Capital-ul de săptămâna trecută în care tratează unul din aspectele texturii noastre de "român". Autorul afirmă că românii par să trăiască o adevărată psihoză a căutării vinovaţilor, ca şi cum găsirea lor ar echivala cu soluţionarea problemei - "Avem o relaţie specială cu noţiunea de responsabilitate. O echivalăm cu vina. Suntem o ţară plină de vinovaţi, dar complet lipsită de responsabili şi de responsabilitate".
E o chestiune cu care, probabil, ne-am întâlnit cu toţii. În România (şi în Republica Moldova, de altfel) densitatea greşelilor (în orice domeniu) şi a tâmpeniilor pe metru pătrat este mai ridicată decât media mondială. Noi însă am găsit o modalitate destul de originală de a evita răspunderea. Ce face românul atunci când greşeşte? În primul şi-n primul rând încearcă să facă tot posibilul astfel încât să nu fie dumnealui vinovat, iar în cazul în care, după lungi şi chinuitoare încercări, nu reuşeşte să atingă dezirabilul, recunoaşte pur şi simplu că "Da, domnule, a fost vina mea". Şi după ce recunoaşte începe să...să ce? Să "nimic". "Înţelepciunea" poporului - mai e nevoie de ceva? Adică cum? Oare nu e suficient să recunoşti?
Păi nu chiar. Probabil ar trebuie să începem prin a vedea ce înseamnă să fii responsabil (a se consulta DEX-ul în acest sens), iar apoi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru remedierea situaţiei. Revin la vorbele lui Stanciu - "Nu e nevoie să fii vinovat de ceva ca să fii responsabil, dar e nevoie să fii responsabil dacă eşti vinovat".

Boala sufletului

Toţi ştim despre o boală din Africa Centrală, numită boala somnului. Trebuie să ştim însă că există o boală asemănătoare care atacă sufletul - şi care e foarte periculoasă, pentru că se instalează fără a arăta vreun semn. Când observaţi cel mai mic semn de indiferenţă şi lipsă de entuziasm faţă de semenii voştri, fiţi pe fază! Singurul mod de a preveni o asemenea boală este să înţelegi că sufletul suferă, suferă mult, când îl obligăm să trăiască superficial. Sufletul are nevoie de lucruri adevărate şi profunde.

Paulo Coelho

Cu bunicul, ce facem?

A fost odată ca niciodată o țară în care trăiau moșnegi, babe și copii. În țara aceasta doar la 1 iunie se făcea Ziua Copiilor, restul zilelor erau Zile ale Moșnegilor și ale Babelor. Moșnegii și babele primeau pensii, copiii nu primeau pensii; moșnegii și babele aveau voie să voteze, copiii nu aveau voie să voteze.

Când copiii nu erau cuminți, moșnegii și babele îi băteau. Copiii se temeau de moșnegi și babe, moșnegii și babele se temeau de moarte. Și cu cât mai tare se temeau de moarte, cu atât mai mult îi băteau pe copii.

Cândva, în țara aceasta, în afară de moșnegi, babe și copii, au mai fost și adulți, numai că ei au plecat cu toții la muncă în Irlanda și la Moscova...

E un fragment izbitor din piesa ”Cu bunicul, ce facem?” a lui Constantin Cheianu, rostit de Valerica - fetița rămasă cu fratele și bunicul după ce părinții au plecat la muncă în Irlanda și la Moscova...

Teoria secundelor

Închipuieți că intri într-un joc. În fiecare dimineață o bancă îți deschide un cont cu 86 400 de dolari, bani pe care poți sa-i cheltui după bunul tău plac. Ca și orice joc și acesta are regulile lui. Poți să faci orice cu banii, dar la sfârșitul fiecărei zile tot ceea ce nu ai cheltuit îți va fi retras din cont. A doua zi dimineață ți se va deschide un nou cont cu 86 400 de dolari. Nu poți face șmecherii, nu poți transfera banii pe un alt cont. Dacă nu reușești sa-i cheltui, ei îți vor fi luați. A doua regulă spune că banca va putea opri jocul în orice zi fără să te preîntâmpine. Nu știi cât va dura, într-o bună dimineață te poți trezi și nu mai primești acest dar.

Întrebarea este - ce ai face cu banii dacă ai primi acest dar?

Te-ai gândit? Acum închipuieți că fiecare dintre noi avem de a face cu banca aceasta atât de darnică - TIMPUL. În fiecare dimineață primim 86 400 de secunde pe care putem să le folosim după bunul nostru plac, iar tot ceea ce nu am reușit să trăim în decursul zilei ne este luat pentru totdeauna. Nu știm cât timp va dura și nu știm când va înceta.

Acum ce faci cu acest dar?

Toate visele au un preţ

Am primit cadou o carte. Poate întâmplător, poate nu, am preferat întotdeaună să primesc în dar cărţi şi nu altceva. De data asta a fost "Şi dacă e adevărat..." de Marc Levy. Vara trecută, chiar în ziua în care părăseam Iaşul pentru câteva luni şi plecam spre Chişinău, am intrat pe la Carrefour să-i caut mamei un cadou. Atunci am găsit "Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus" de acelaşi autor. Mama a fost înântată de carte, imediat după a citit-o şi fratele meu, iar recent tata şi sora. Eu am rămas singura care nu am apucat încă să o citesc. În ultimul timp nu prea am citit literatură artistică. Cu atât mai mare mi-a fost uimirea când tocmai eu am primit o carte de a lui Levy. Titlul articolului e din carte. Şi mai sunt câteva citate care mi-au plăcut şi aş vrea să vi le împărtăşesc.
- Mama m-a îndopat cu poveşti de dragoste ideală, a avea idealuri este un greu handicap.
...
- Să identifici fericirea când se află la picioarele tale, să ai curajul şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe... şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii. Inteligenţa singură fără aceea a inimii este doar simplă logică şi nu e mare lucru de ea.
...
- Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere şi să fii locatarul ei. Trebuie să plăteşti foarte regulat chiria, altfel eşti evacuat foarte repede. Tuturor le este frică de cotidian, ca şi când ar fi vorba de o fatalitate ce dezvoltă pliciseala, obişnuinţa. Eu nu cred în fatalitate.
- Şi în ce crezi?
- Cred că, dimpotrivă, cotidianul este sursa complicităţii, în el, contrar obişnuinţelor, poţi inventa "luxul şi banalul", lipsa de măsură şi mediocritatea.
...
- Fiecare are lumea lui. Totul este să ne înfigem rădăcinile în pământul care ne convine.

De ce, Basarabie, plâng
De-atâta jale şi dor?
De ce măcinat de vânt
Într-una-i al meu popor?

De ce ne dor părinţii
Şi fiii, şi neamul, străbunii?
De ce nu ne iartă Sfinţii
Pe noi, pierduţii în lume?

De ce nu mai văd neînfricaţii
Eroi ce luptau pentru tine?
Iar Dunărea, Prutul, Carpaţii
Nu vin şi acum să ne-aline?

De ce mi-e dor de Pământul
Clădit cu sânge şi sabie?
De ce mă-neacă cuvântul?
De ce mai plâng, Basarabie?

Vechiu Victoria - elevă clasa XII-a, Liceul "Iulia Hasdeu", Chisinau