Umbra

Îmi aminteam de câteva momente pe care le-am petrecut în ultimul an. Încerc să analizez tot ce mi se întâmplă pentru a găsi un sens. Îmi este uneori oarecum aiurea pentru că nu am idee ce mă așteaptă în viitor și, mai mult decât atât, nu am idee ce aș dori să mă aștepte acolo. Sunt însă încrezută că totul va fi mai bine decât orice închipuire a mea.

Mă gândeam la relațiile dintre oameni - a se înțelege tot felul de relații, nu doar cele de dragoste. Bine, până la urmă orice relație implică un pic de iubire de un fel sau altul.

În viața noastră apar oameni mulți și diferiți. Uneori avem fericirea de a întâlni pe cineva cu care reușim să construim o relație foarte caldă și pentru care însemnăm ceva mai mult decât un simplu trecător. Și indiferent cât de multă căldură nu ți-ar aduce celălalt, vine momentul în care trebuie să-l lași, să-i dai drumul. E ca și în cazul mamelor care trebuie să-și lase copiii să se descurce singuri într-o lume de multe ori necunoscută pentru ei. Există o mică mamă în fiecare dintre noi. Și atunci plecăm. Cu un iz de melancolie, dar cu inima împăcată. Pentru că așa e mai bine. Pentru toți. Nu toate relațiile pe care le construim trebuie să dureze o viață. Unele ne sunt trimise la momentul potrivit cu un anume scop. Iar atunci când acest scop a fost atins, trebuie să renunțăm la ele.

Oare câte relații nu am stricat agățându-ne de ele, de momentele frumoase ale acestora și de iluzia că așa va fi mereu? Până la urmă suntem toți niște umbre. Existăm atâta timp cât există soarele. Dispărem în fiecare seară și ne renaștem a doua zi, dar într-un cu totul alt loc și timp.

Mă îngrijorează un singur lucru - oare cei pe care îi lăsăm în urmă vor ști că sentimentele noastre față de ei au rămas neschimbate? Sau timpul și rațiunea le vor roade gândurile și amintirea a ceea ce a fost? Mi-aș dori ca toți cei care mi-au adus o rază de lumină în viața să știe că locul lor în inima mea va rămâne același, chiar dacă la nivel fizic și psihologic nu am mai comunicat. Există suficientă căldură în sufletul meu pentru toți voi, cei care ați trecut prin viața mea!

Îmbătrânesc

Tot ieri seară în tren. Între 23.00 și 01.00. Eu nu prea mai am contact cu adolescenții, cu tinerii care umblă prin cluburi, cu cei care se îmbată. Serviciul de ieri a fost greu din punct de vedere psihologic. Mă uitam la toți tinerii ăștia, care de fapt sunt încă niște copii, cu sticlele de alcool în mână, plecând într-un oraș la o oră depărtare cu trenul pentru a se distra. Eu cred că m-am pierdut pe undeva cumva, am îmbătrâni și nu mai înțeleg. Le zic colegilor - eu în jumătate de an nu mi-am găsit o dată cheful suficient de a merge de acasă până în parte cealaltă a orașului într-un club. Mie mi se pare că e prea departe. Și copiii ăștia vin cu trenul de hăt unde. Mă gândesc ce fac părinții acestor copii. Un singur lucru m-a bucurat - era o tânără, să fi avut vreo 17 ani, cu părul în toate culorile lumii, ciorapi negri rupți, fustă scurtă, scurtă de piele, sticla de bere în mâna dreaptă, iar în mâna stângă...o carte! Înseamnă cu nu e totul pierdut.

De ce îmi place

Pentru că dimineața când deschid ochii văd vârful pădurii luminat de soare și nu pot spune ce culoare are cerul. Pentru că le are pe toate. Pentru că atunci când vin de la universitate, văd printre copacii din pădure apusul roșu, iar atunci când merg dimineața înspre universitatea care arată ca o uzină, văd Alpii de partea cealaltă a lacului. Iar atunci când ninge, copiii se bat cu zăpadă după biblioteca de la Drept, iar eu fac îngeri, și colegul meu îmi spune că sunt nebună. Probabil, nemții nu prea fac îngeri.

Pentru că seara pot să vin acasă pe lângă pădure și să cânt. Pentru că vineri găsesc în dulăpiorul meu o scrisoare cu ”Weekend plăcut!”. Pentru că proful meu de analiză aduce bere studenților de la fizică. Pentru că o grămadă de lume vorbește ”schwäbisch”. Pentru că din taxele de studiu ale studenților s-a făcut cea mai mare bibliotecă din țară, garderoba și o mulțime de săli dotate pentru diverse scopuri. Pentru că există cursuri pentru ”calificări cheie” pentru a ajuta studenții în cursul studiului. Pentru că mai primești și credite pentru ele.

Pentru că biblioteca lucrează 24 din 24. Pentru că momentan am doar 39 de cărți împrumutate cu care îmi fac temele. Pentru că nimeni nu mi le cere înapoi după 3 săptămâni. Pentru că nu m-aș descurca la numerica ecuațiilor cu derivate parțiale fără Google. Pentru că toți profesorii au grijă să-mi spună la ce îmi vor folosi toate aberațiile pe care mi le predau. Pentru că stau seara la o carte și o cană de vin cu fetele. Pentru că putem râde că elvețienii vin în Konstanz la cumpărături, iar nemții se duc în Elveția după benzină.

Pentru că am teme săptămânal. Pentru că primesc napolitane aproa

pe în fiecare joi. Pentru că sunt încântată de proful de la Software Engineering. Și de asistentul său. Pentru că am un coleg care se joacă cu o rățușcă galbenă în timpul cursului, din aia cu care fac baie copiii mici. Pentru că întâlnesc în universitate o tânără familie de ruși. Și copilul lor are ochii mari și albaștri. Și a început să meargă.

Pentru că tot nu mă pot sătura să aud limba germană. Pentru că pot să-mi cumpăr cărți cu 20 de cenți de la Caritas. Pentru că pot umbla în rochie cu rucsacul în spate. Pentru că...

Update: Pentru că colegul meu îmi citește blogul cu google translate...

Pauză de lapte cu miere

Astăzi am stat la taclale cu Andreea în pauza de învățat. Mi-am amintit multe lucruri, mulți oameni pe care i-am iubit, mulți care m-au iubit pe mine. Concluzia? Am ce să-mi amintesc.

Sunt fericită că, atunci când privesc înapoi, am ce vedea. Aș vrea să mă pot întâlni cu fiecare persoană care a jucat un rol în viața mea - toți cei care mi-au fost alături, cei care m-au făcut să râd, cei care m-au făcut să plâng. În primul rând, probabil, cu toți cei care m-au făcut să sufăr, pentru că de la ei am învățat cel mai mult. Fiecare dintre voi, cei care ați trecut prin viața și inima mea, ați lăsat un firicel de lumină. Cu toții împreună m-ați învățat să iubesc, cu toții m-ați învățat să apreciez viața, cu toții m-ați învățat să privesc înainte și să gândesc măreț.

Din inima Europei vă trimit tuturor un gând bun și un firicel de lumină învelit în căldură. Și vă spun tuturor - Mulțumesc!

De Crăciun nu toți sunt fericiți

Nu am scris de o grămadă de vreme pe blog. Am câteva postări nepublicate. Nu m-am îndurat să apăs butonul ”Publicați postare” pentru că articolele se refereau la ceea ce se întâmplă momentan în politica moldovenească și erau scrise în momente în care eram condusă de emoții (mai mult negative, decât pozitive).

Anul acesta nu am trimis nici felicitări de Crăciun. Nu am vorbit decât cu rudele cele mai apropiate și cu prietenii care sunt alături. M-am izolat de restul câteva sute bune de persoane pe care le felicitam în mod normal. Nu pentru că nu le doresc din suflet un Crăciun Fericit, ci pentru că aș vrea să le-o spun în față, și nu prin intermediul unui mail care va ajunge în Spam sau va fi șters fără a fi citit în întregime. Tuturor celor care se mai gândesc uneori la mine - vă doresc sărbători fericite și lumină în suflete (și minți)! Pentru fiecare dintre voi s-a găsit un loc călduț în inima mea!

În Konstanz am sărbătorit Crăciunul aproape ”tradițional” - cu multă mâncare, moștenită care de la români, care de la ruși ( după denumirea felurilor îți dai însă seama că de fapt de la francezi și turci), vin polonez, jocuri nemțești și invitați greci. Am primit și colindători.

Nu toți au fost însă la fel de norocoși. Pe 23 decembrie 54 de oameni au rămas fără acoperiș după ce un incendiu în centrul istoric al orașului a distrus două case din secolul XV, provocând daune de aproape 5 milioane de euro. Pe 22 seara am trecut pe lângă acele case, căutând cadouri de Crăciun. Pentru că majoritatea locatarilor erau studenți, plecați acasă de sărbători, victime nu au fost. Pe casele din centrul istoric scrie anul în care au fost construite. Acu o lună și jumătate am mers acolo pentru a-mi nota anii de pe toate casele.

Viața.

Câteodată am impresia că suntem crescuţi şi educaţi de către societate în aşa fel încât mereu să nu ne ajungă ceva. De multe ori nici măcar nu ştim ce ne dorim, dar ştim sigur că ne dorim ceva. Şi ne este foarte greu pur şi simplu să ne oprim şi să contemplăm momentul existent. Acum. Ne este foarte greu să trăim Acum. Pentru că pe Acum trebuie să-l acceptăm. Aşa cum este el - bun sau rău, rece sau cald, trist sau vesel. Trebuie să-l simţim cu tot sufletul. Trebuie să-l trăim. Ne ancorăm în trecut sau încercăm să ne cufundăm în viitor. Şi viaţa trece pe lângă. Şi nimic nu este mai frumos decât Acum. Nu poate fi niciodata mai bine decât Acum. Indiferent unde eşti, indiferent ce faci şi pe cine ai alături - Acum este momentul perfect. Putem fi fericiţi doar dacă îl lăsăm pe Acum în sufletul nostru, iar odată cu el tot ce aduce cu sine.

Fericire...altfel

Lasand la o parte tot ce este perfid si pe alocuri nu intocmai cum ne dorim noi, exista atat de multe lucruri care ne aduc fericire - de fapt fericirea ne-o aduce constientizarea lor. O raza de soare care iti joaca pe fata, acele floricele mici care imbina atat de armonios negrul si galbenul, o pisica care se joaca in iarba cu roua, zambetul unui prieten care te intelege fara sa-i spui ceva anume. Iar mai mult decat orice, fericirea ti-o pot provoca copiii. Mai ales cei mici. Te uiti la ei, acesti pui de omulet, ii vezi cum se bucura atunci cand le vorbesti, cum incearca sa gangure niste silabe fara sens, cum incearca sa cunoasca tot ce este in jurul lor, cum casca si se intind exact ca un matur si cum le sclipesc ochii de curiozitate si de bucurie curata. O sa fac si eu copii peste cativa ani! :)

Vreme trece...

În ultima vreme evenimentele s-au precipitat cu viteză foarte mare în viaţa mea. Amînvăţat să privesc lucrurile cu mai mult calm şi cu mai multă detaşare. Învăţ să nu mă mia identific cu lucrurile şi opiniile şi să-mi administrez în mod cât mai raţional (îmi stă pe limbă "pragmatic") energia.

Mai sunt câteva zile şi plec în Germania. Înainte de asta mai întreprind o călătorie la Iaşi şi Bucureşti. Asta înseamnă că peste o zi voi începe a fi "pe drumuri". Cât de bine nu m-aş controla, totuşi ceva se întâmplă în sufleţelul meu vizavi de această plecare. Emoţiile apar, chiar dacă deseori sunt greu de identificat chiar şi pentru mine.

Sunt confuză. În mine încearcă să supravieţuiască împreună două persoane cu dorinţe diferite. Una vrea să se rupă, să zboare, să cunoască lumea şi să simtă libertatea. Cealaltă vrea să se dedice lucrurilor pe care le-a început şi pe care le consideră interesante. Îmi pare rău să las în urmă, chiar dacă pentru o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, persoane cu care mi-a făcut plăcere să lucrez, persoane de la care am învăţat foarte multe chestii şi în compania cărora mă simt "eu".

Încerc să înţeleg ce se întâmplă în Moldova şi adeseori mi se încâlcesc gândurile în cap. Procesele sunt atât de complicate şi complexe, încât fără o experienţă cât de cât decentă în domeniu, îţi este foarte greu să le prinzi firul. Eu cam asta încerc să fac. Şi sunt foarte mulţi factori care ar trebui luaţi în considerare.

Eu în general încerc să evit chestiunile legate de politică atunci când vine vorba de exprimarea mea online. Dar simt că vreau să spun anumite lucruri şi poate că ar trebui să o fac. Dar pentru asta încep altă postare, să nu fie un talmeş balmeş aici.

Revenire

Revin după o îndelungată absență. Am avut parte de o săptămână și jumătate de munco-vacanță. Am făcut drum lung până la București să-mi iau viza pentru Germania, iar apoi am stat la Iași o săptămână pentru a participa la ISCOPAM. Prezentări de lucrări științifice pe diverse domenii ale matematicii, discuții cu noi cunoștințe din întreaga Europă, o excursie de neuitat în zona Neamțului, toate astea presărate cu intervenții ale trecutului în actualitate.
După vreo trei zile în care am fost ruptă de internet, mi-a fost foarte greu să revin la el. Am încercat să întind cât de mult am putut momentul în care va trebui să pun iarăși mâna pe butonul de start al calculatorului.
Revenind la Chișinău, realizez că nimic nu s-a schimbat. Aceeași atmosferă de caniculă, de lihnire atât afară, cât și în sufletele oamenilor, tinerii se îmbulzesc să prindă un loc la facultate (și nu știu de ce unii dintre ei au impresia că dacă depun dosarul în primele zile de admitere, au mai multe șanse - nu am reușit să găsesc logica în această gândire) și, bineîțeles, aceeași campanie electorală demult începută.
Nu-mi rămâne decât să mă pregătesc și eu de perioada de admitere la studii în România - am o săptămână în față în care voi fi prezentă la consulatul României la Chișinău pentru a da o mână de ajutor celor care vor să ne urmeze în România. Succes!

Incursiune într-o altă lume

Astăzi am intrat într-o altă lume, într-un alt mediu. Trecând peste emoțiile și, poate pe alocuri, șocul primului contact, a fost un sentiment destul de ciudat. Spre seara am avut parte de câteva clipe libere în care am reflectat asupra stării de ”a fi de cealaltă parte a baricadei”. Cât de puțin vedem de pe partea noastră și cum îi judecăm pe cei de dincolo fără a-i cunoaște și fără a cunoaște adevăratele motive care stau la baza acțiunilor lor.

i'm so very special

Zâmbesc. Am tot afirmat în ultimul timp, pentru mine și pentru alții, că încerc să scap de orice fel de dependențe. Dar putem oare scăpa de ele? Totalmente mă refer. Cum facem să nu mai fim dependenți de nimic? Să fim liberi, să trăim pur și simplu, să nu ne dezbată interferențele din viața noastră și să facem imunitate față de sistemul care ne dorește cât mai dependenți de ... orice. Și nu mă refer la dependențele uzuale gen alcool, tutun, droguri. Acestea cel puțin le conștientizăm și, implicit, putem lupta cu ele. Dar ce facem cu dependețele pe care nu le conștientizăm sau pe care nu dorim să le acceptăm? Ce facem cu dependența de atenție, cu dependența de dragoste, cu dependența de a ne simți speciali, cu dependența de a tot demonstra tuturor că poți, cu dependența de succes, cu dependența de oameni, cu dependența de dependență?

Și partea cea mai amuzantă este că noi înșine ne hrănim dependențele și slăbiciunile. Ele nu ar putea supraviețui fără voia noastră. Iar noi nu le îndepărtăm. Ne complacem cu ele și le dezvoltăm.

Câți dintre voi sunteți liberi cu adevărat?

Nu știu cât și cum voi trăi, dar mă bucur pentru că te-am întâlnit!

De multe ori am spus că e cineva acolo sus care are grijă de mine și mă iubește mult. Îmi aleargă gândurile atât de repede încât nu reușesc să le opresc pentru a le pune pe ”hârtie„. Cineva îmi tot trimite îngeri pe pământ care să mă păzească. Mama e îngerul de serviciu (de vreo 22 de ani încoace), dar în ultimele luni am întâlnit alți câțiva îngeri care apar periodic pentru a aduce câte o rază de lumină în viața mea. S-a întâmplat și recent. De această dată impactul a fost mai mare decât de obicei.

De data aceasta a apărut pe neprins de veste, fără să-l fi observat în mijlocul mulțimii. E atât de ciudat cum nu reușim să-i vedem pe cei care ne stau chiar în față, de parcă privirile noastre ar trece direct prin ei fără a întâlni vreun obstacol. Nu se opresc nici măcar atunci când dau de suflet. De prezența lui am devenit conștientă doar după ce a vorbit. Și dacă nu vorbea?

El emană atâta liniște și împăcare încât m-a umplut și pe mine de ele. E profund și e adevărat. A supraviețuit în propria sa minte, nu s-a lăsat învins de ea. Și venea dinspre el atâta viață încât nu mă puteam sătura de ea. El a învățat să trăiască acum. Noi încă trăim în trecut sau în viitor, iar întâlnirea cu el ne readuce în prezent. Depinde de noi cât vom rămâne aici.

Se spune că prietenii adevărați sunt cei care reușesc să scoată din tine tot ce este mai bun. El m-a găsit acolo, în străfundul sufletului, adânc tare, unde m-am ascuns, m-a găsit chiar dacă nici eu nu reușesc s-o fac de cele mai multe ori. Și m-a văzut fără nimic - fără falsuri, fără praf, fără gânduri. Îmi era dor de mine. Îmi era foarte dor de mine. Întâlnirea cu noi înșine ne umple de viață.

Ziua refugiatului sărbătorită la București

Sunt la București în cadrul unui seminar pe tema ”Migrant în România”. Ieri, după conferință, am fost invitați de către Organizația Femeilor Refugiate din România la serbarea zilei refugiatului - mâncare bună (din Congo și Africa de Sud), dansuri de toate felurile și muzică relaxantă. Conferința de astăzi începe în câteva clipe, deci pun doar câteva poze. P.S. Am ajutat și eu un pic la pregătirea grătarului în butoi.

Vacanţă

Nu, încă nu sunt în vacanţă, dar mi-am luat liber de la activitatea pe blog după cum s-a putut observa în ultima săptămână. Ţin să vă anunţ că în următoarele opt zile lucrurile nu se vor schimba. Deci, ne revedem pe 20 iunie!
P.S. Ţineţi pumnii pentru mine, mai am patru examene!

Ziua copilului pentru copii

Chiar dacă mai sunt copil la mama, ziua de 1 iunie 2010 a fost una în care am muncit de dimineață pentru a face o sărbătoare pentru alți copilași. Concertul caritabil organizat de Asociația Tinerilor Basarabeni din Iași pentru copiii de la Gimnaziul Internat din Ungheni a ieșit excepțional. După premiera suitei ”De la Tiras pân' la Tissa” a compozitorului basarabean Tudor Chiriac care a lăsat sala încremenită, ansamblul de percuție ”Alternances” pur și simplu ne-a făcut să nu ne mai putem ține locului pe scaune - nu am cuvinte să redau câtă frumusețe și câtă viață a fost în acea muzică! Jos pălăria! Aș vrea să spun un sincer mulțumesc și felicitări celor care au muncit pentru realizarea acestui proiect și celor care ne-au ajutat în demersurile noastre. Asociația Tinerilor Basarabeni - am avut un eveniment superb! Felicitări!

Astă seară e vacanță

Îmi iau vacanță vreo trei ore. Ne-a chemat Dan la o mică ieșeală. Ultimele câteva zile am muncit mult cu toții, de mâine suntem două zile în Parcul Expoziției din Copou să ne jucăm cu copilașii, așa că ne putem permite un repaus înainte de marea furtună.

Se tot întâmplă lucruri

E trecut de unu noaptea. Maine, de fapt azi, am parțial și am terminat de lecturat teoria pentru EDP. Am observat că se tot întâmplă lucruri ”importante” în jurul meu. Ieri a fost finala Cupei României și, spre mirarea mea, juca Vasluiul cu Clujul. Nu sunt microbistă. Îmi place doar Oliver Kahn pentru că mi-a trezit interesul pentru limba germană. Astăzi iarăși am aflat că a fost a doua semifinală la Eurovision (sper să nu greșesc). Noroc de fetele din cameră. Ele mă mai informează privitor la viața mondenă.

Zilele tind să se lungească, iar nopțile să se scurteze. Acu ceva timp râdeam când îmi povestea un prieten la Chișinău despre sesiunile din Iași când stăteau cu ”ligheanul cu apă rece la picioare”. Am aflat și eu ce înseamnă ligheanul cu apă rece. Nu tocmai din cauza sesiunii, dar o pondere are, totuși, și ea. Un lucru pot afirma cu certitudine - este foarte revigorant.

Zilele astea am avut bafta să întâlnesc câțiva oameni care emană energie pozitivă și te molipsesc de ea. O discuție plăcută și câteva glume sau vorbe bune te fac să uiți și de căldura de afară, și de 9 ore alergate din Copou în centru și înapoi. Cred că o să-mi ”fac” treabă pe acasă. Mi-e dor de ai mei. Din păcate nu prea sunt găuri în program.

Apropo, la Balena concertul încă nu s-a încheiat. Se pare că voi adormi cu muzică de chitară.

Sunt fericită

Am terminat proiectul la programare Windows sau, mai bine zis, aproape l-am terminat. Cert este faptul ca l-am trimis și acum am parte de două zile în care pot să dorm liniștită și să-mi mai văd de treabă (cu speranța că notarea va fi indulgentă). Oricum, sunt foarte încântată de el. Acu două săptămâni nici nu credeam că voi fi în stare să fac așa ceva. Programarea te atrage. Cred că mă reprofilez pe partea de info.

Ascultam Alla Pugaceova - o femeie excepțional de puternică. Are câteva piese care descoperă foarte bine firea femeii - uneori suntem, sau cel puțin ne-am dori să fim, mici, neputincioase și ocrotite de către bărbați. Uneori ne dorim să urcăm într-un avion sau pe o corabie și să plecăm undeva departe, unde să nu ne mai cunoască nimeni, să nu mai cunoaștem pe nimeni.

Femeia este puternică - femeia este singură, întreaga viața, indiferent cine îi stă alături. Probabil, în mijlocul junglei singurătatea este mai puțin dureroasă decât în mijlocul oamenilor și de aceea ni se pare că fuga ar fi o soluție. Dar nu este. Și trebuie să ne ridicăm de fiecare dată și să mergem înainte, cu capul sus, puternice, ducând în spate povara noastră și jumătate din povara celui care ne stă alături. Uneori ne simțim confuze, nu mai știm dacă ceea ce facem este bine, nu mai știm dacă am ales drumul corect și, partea cea mai proastă este că va trebui să depășim și această criză singure. Și vom reuși, și ne vom ridica, și vom merge înainte, și vom ierta, și iarăși vom greși, și iarăși vom cădea, și iarăși vom fi singure.

Portretul unui matematician adevărat

Astăzi, 14 mai 2010, am organizat un workshop pe tema ”De ce matematica?”. Acțiunea a avut loc în cadrul Zilelor Portilor Deschise la facultatea de Matematică. Spre surprinderea noastră (am fost eu cu Vero și Mimi), pe lângă viitori absolvenți de liceu, au mai venit două clase de a 7-a la noi în vizită. După ce au vizitat planetariul, au dat buzna în amfiteatrul Myller, dornici de a vedea cu ce se mănâncă de fapt matematica. La început ne-am cunoscut, iar apoi am zis că ar fi bine să vedem cum arată un adevărat matematician și l-am desenat pe tablă.

Rezultatul a fost...neașteptat. Cred că a fost momentul în care copiii s-au răzbunat pe toți profesorii de matematică pe care i-au avut vreodată. Asemănările între mine și rezultatul muncii noastre comune sunt extrem de puține (fapt care mă bucură sincer). O parte din noi (studentele) eram, probabil, îngrozită de viitorul nostru așa cum apărea pe tablă. Cred că mă reprofilez. Partea bună este că ne-am distrat pe cinste - am desenat, am râs, am mâncat împreună bombonele din Republica Moldova, am văzut filmulețul vesel despre facultatea noastră (eu a cinșpea mia oară, dar tot îmi place) și am dat premii.

Mâine urmează episodul doi, dar eu doar le voi ține pumnii la fete și sunt sigură că se vor descurca de minune.